Sambata asta, dis de dimineata, am pornit cu nerabdare spre Arbanasi – Bulgaria, in cautarea unui weekend deconectant. 178 de kilometri ne desparteau de hotelul cocotat pe-un deal, cu vedere panoramica asupra Veliko Tarnovo, spa si gradini pline de verdeata. Estimam ca-n maxim patru ore vom fi acolo, dar socoteala de-acasa nu s-a prea potrivit cu cea din targ.
Pana la vama din Giurgiu, toate bune si frumoase, asa cum le stiam. Drum destul de ok, benzinarii cu expresso bun, ceva aglomeratie, dar nu foarte, vamesi ok si vederea deprimanta de pe pod care ne intampina de fiecare data cand intram in Bulgaria pe aici. Chioscul cu vignete din vama bulgareasca tot inchis. (Btw, l-a prins cineva, vreodata, deschis?) Dar nu ne-am facut probleme, nu era prima data cand cumparam vigneta, la supra pret, din benzinaria de langa. Pana sa ajungem acolo am vazut un alt chiosc, oficial, si o coada de vreo 10 persoane. Am oprit nu foarte regulamentar, cu avariile clipocind, si Bogdan s-a dus sa cumpere abtibildul. N-au trecut nici cinci minute ca-l vad venind in fuga, porneste masina, trosc, bordura pe care eram parcati a lovit zgomotos maruntaiele masinii si, vrum-vrum, am pornit.
– Ce s-a intamplat?– …– Ai luat?– Nu mai aveau.– Si de ce te grabesti asa?– Vezi toate masinile parcate in spatele nostru? Toate pornesc spre benzinarie sa ia vigneta si vreau sa ajung inaintea lor.
A ajuns printre primii, tusti din masina, cateva minute petrecute in benzinarie dupa care s-a intors cu mainile goale.
– Nici aici nu mai aveau.– Si ce facem?– Mergem la urmatoarea benzinarie.– In Ruse?– Nu, e una pe drumul nostru inspre Veliko.
Buun, ma intrebam cum o sa le explicam politistilor, daca ne opresc pe drum, ca autoritatile locale n-au estimat bine atractia romanilor pentru Bulgaria si au ramas fara vignete. Dar n-a fost cazul. Cel putin nu sa le explicam asta.. Am gasit, intr-un final, vigneta si ne-am reluat obisnuitul drum.
Lanuri intregi de floarea soarelui cu “Papa loves mambo” pe fundal. Un solo de trompeta ma duce cu gandul la Toscana. Imi scot Kindle-ul si-mi tratez dorul cu inca un capitol din “The Hills of Tuscany”, de Ferenc Mate. As vrea si eu o casuta acolo, de preferat in sud. Dar oare as putea sa ma transform intr-un mic agricultor? Copil crescut intre betoane, fara o “tara” a lui, care se sperie de gandaci si de insecte si abia poate sa tina sub control un apartament micut de bloc? Dar s-au mai vazut si minuni.. Ca parca nu prea are farmec sa te muti in Toscana si sa traiesti din proiecte de programare sau alte activitati care presupun statul in fata calculatorului cat e ziua de lunga.
Porumb pana la brau. Cand eram mica si bunicii aveau o casa la Afumati, le dadeam stiuletilor nume si vorbeam cu ei ca sa treaca timpul. Asta cand nu incercam sa-mi fac o piscina cu lopatica. Nu ma demoraliza ideea ca o sa sap pana o sa imbatranesc ca sa fac o groapa suficient de adanca si de cuprinzatoare, ci prima rama care-mi iesea in cale. Da, agricultura in Toscana nu cred ca e o idee asa de buna.
Uite si un lan de grau. Si ce nori albi si firavi se vad pe cerul albastru. Macar aici o sa prindem vreme buna, ca la intoarcere.. Nu vreau sa ma gandesc la intoarcere. De-asta am si plecat la spa. Sa ma bucur de doua zile de deconectare. Si-atunci de ce-mi trec prin minte toate lucrurile pe care trebuie sa le fac luni? Tz, tz, tz. De-co-nec-ta-re! Shift + delete! Muzica vesela, o carte buna si peisaje rurale insorite.
La o frana brusca ridic nasul din Kindle, nedumerita. Poate e politia in spatele nostru si ne face semne sa oprim, ca prea s-a zgaltait masina pe ultimii kilometri, trecand cu viteza prin gropi si depasind tir dupa tir. Nici urma de politie, doar un conational care-i spune ceva lui Bogdan pe geamul deschis dupa care-si reia locul in trafic. Dupa nici o suta de metri oprim si il vad si pe domnul cu pricina in spatele nostru. Bogdan se da jos din masina, schimba doua vorbe cu el, dupa care reapare cu un plastic de la usa din spate in mana. Zambesc cu musca pe caciula, amintindu-mi ca zilele trecute reusisem sa semi-dezlipesc triunghiul respectiv harsaind rucsacul de masina, iar vantul si viteza mi-au continuat opera. Domnul oprise doar sa ne spuna ca are scotch daca vrem sa lipim plasticul de geam, dar Bogdan a cosiderat ca e mai bine sa-l dezlipeasca definitiv. Si dupa ne-am continuat drumul.
Pana cand, dupa un palc de copaci stufosi, am zarit o masina alba si un nenea in uniforma. N-am prea des presentimente, dar atunci am stiut ca o sa ne opreasca. Ceea ce s-a si intamplat. Obisnuitul “actele la control”, dupa ce ne-a instiintat, intr-o romana stalcita, ca suntem opriti pentru viteza.
Fac o paranteza pentru a clarifica un aspect controversat. Am auzit multa lume spunand ca in Bulgaria politistii vaneaza romanii si au ceva cu ei, iar amenzile sunt usturatoare. Ultima parte e adevarata, prima n-as putea sa o confirm. De sase ori am mers cu masina la vecinii nostri, am strabatut sute de kilometri, trecand pe langa multe echipaje de politie si nimeni n-a avut nimic cu noi atata timp cat am mers regulamentar.
Revenind la povestea noastra, nu va doriti sa fiti opriti de politie intr-o tara a carei limba nu o vorbiti si engleza nu e o optiune. Ei spuneau pe limba lor ce e in neregula, tu intelegeai mai mult sau mai putin, iar daca vroiai sa le explici ca nu e chiar asa n-aveai nici o sansa. Dupa care procesul verbal, alta distractie cand trebuie sa-l semnezi fara sa intelegi ce au scris ei acolo in bulgareste. Una peste alta, noi ne-am lasat cam toti banii de vacanta la ei si ne-am vazut mai departe de drum, de data asta regulamentar. Atat de regulamentar incat un tir, care mergea de ceva vreme in spatele nostru, exasperat, ne-a depasit. Nu va spun ca m-am prapadid de ras la gandul ca probabil era unul dintre tirurile pe care Bogdan le depasise inainte.
Bine, lui nu i s-a parut asa amuzant fiind abatut si din cauza amenzii, si din cauza faptului ca trebuia sa mearga ca melcul. Dar toata supararea a trecut cand am ajuns, intr-un final, in Arbanasi, la hotelul Park si am vazut panorama de pe balcon. Plus camera decorata cu foarte mult bun gust, cosuletul cu cosmetice din baie (in care s-au gandit cei de la hotel, foarte grijulii, sa ne lase inclusiv prezervative) si meniul pentru room service.
Vedere panoramica de pe balconul camerei
Camera dubla, standard, in care am stat la Hotel Park
Cosmeticele si o mica surpriza
Inca nu-mi vine sa cred ca am putut sa ne rezervam, cu doar 57 de euro, o camera pentru doua persoane la patru stele, cu mic dejun inclus (si ce mic dejun!) si acces la centrul spa. Hotelul are si o gradina mare, cu multa verdeata si flori, bancute si foisoare din loc in loc, iar in zare vezi acoperisurile caselor din Veliko Tarnovo. Nu mai spun ca piscina e acoperita, insa geamurile sunt din sticla si te poti bucura de peisaj inclusiv atunci cand te balacesti.
Gradina hotelului, cu foisor si bancute
Din jacuzzi puteam sa admir Veliko si imprejurimile
Piscina acoperita cu vedere la curte
Piscina cu sezlonguri si bancute-leagan
Dupa atatea peripetii cu drumul, am avut parte de un weekend relaxant, exact asa cum ni-l doream. Liniste, citit in aer liber, tolanit la soare, mancare ieftina si buna si servicii excelente. Concluzia? Daca sunteti cuminti si conduceti regulamentar, puteti avea parte de un weekend de vis la cateva ore de mers cu masina de Bucuresti. Daca nu, luati-va mai multi bani la voi si tot o sa aveti parte de un weekend de vis.
