Cu doua zile inainte de ziua mea, intr-o zi de toamna tipic bucuresteana, a sosit mailul. Cu inima undeva in gat, cu respiratia taiata si cu mana inclestata pe mouse am deschis mailul si l-am parcurs de doua ori, caci prima data nu am facut nici o legatura intre cuvinte. Tonul era unul neutru spre pozitiv. Am deschis atasamentul, am luat o gura de aer si – iata! -vestea cea mare: fotografia mea a fost selectata si va aparea in calendarul EBT Venezia. Un pic mai jos, invitatia la ceremonie si data pana la care trebuia sa confirm.
In acel moment, nu stiam ce ma bucura mai mult: faptul ca eram printre castigatori sau faptul ca aveam sa ma intorc la Venetia in acelasi an. Asta da cadou de ziua mea!
Cazare, transport si alti demoni
Biletele de avion au fost cumparate in aceeasi saptamana. Repede, repede, ca nu aveam prevazuta aceasta cheltuiala si o fi low-cost-ul low cost, dar tot poate sa te coste fata imparatului si juma de imparatie. Peste o luna, aveam sa facem o excapada fulger la Venetia!
Pe 15 decembrie, la miezul noptii, aterizam pe aeroportul Leonardo da Vinci si bajbaiam dupa statia de barci-taxi care sa ne duca in laguna, pe insula Murano.
– Sigur functioneaza la ora asta?
– Desigur!
– Si ne lasa in Murano?
– Da, Murano este prima oprire.
Mi-am mai calmat din emotii luand la intrebari pe cei de la ghiseele de inchirieri auto. Nu, biletele nu se cumpara de aici, ci undeva de afara. Dar sigur ajungeti in Murano.
Am planuit calatoria astfel incat sa am de toate: sa nu fie totul pe fuga, sa nu coste foarte mult, sa avem timp sa ne invartim un pic pe acolo. Organizarea a pornit de la biletele de avion: da, ala care ajunge la miezul noptii, e perfect! Plecam pe 15 decembrie, noaptea, ajungem la hotel la ora 1 noaptea (cel mai tarziu), dormim, avem o zi intreaga de plimbare, apoi festivitatea de premiere seara, apoi a doua zi iar plimbare si seara, avion si inapoi cu noi. Doua zile. Ajunge? Ajunge!
Venetia e scumpa chiar si in afara sezonului. Sau poate ca nu, dar daca nu ai bani, cauti varianta cea mai ieftina. Si ieftin am gasit in Murano. Era perfect! Nu mai stiu cum am gasit Hotelul El Soffiador: mic, cochet, cu preturi ok (am dat 50 de euro pe camera dubla pe noapte, mic dejun inclus). Daca ne stabilim headquaters in Murano, o sa vedem ceva nou, o sa putem lua un taxi pe apa de la/spre aeroport, o sa avem parte de preturi mai mici la mancare(sa speram!), o sa platim transportul doar cand mergem in Venetia.
Stiam ca va fi o excursie atipica si asta ma incanta si mai mult!
Ploaie si activitati culturale – inclusiv festivitate de premiere
Asadar, am ajuns in Venetia. Am gasit statia de taxi, am luat bilete si ne-am pus sa asteptam in frig. Aeroportul si imprejurimile erau foarte tacute si aveai senzatia aia de pustiu. Eram singuri. Sau aproape, caci apare un barbat care nu sta mult pe ganduri si intra in vorba cu noi. E roman. Lucreaza la Venetia, pe insula Lido, la un restaurant de ani buni. Vine acasa doar o luna pe an, in afara sezonului (sau sezoanelor turistice). E multumit de ceea ce face aici.
Am ajuns tarziu in Murano si mi-era mila de omul pe care aveam sa-l scol din somn ca sa ne cazeze. Am anuntat dinainte, stia ca venim, dar totusi… Insula era linistita si intunecata. Lumina venea de la felinare si, din cand in cand, de la astea:
Ploua marunt dar apa era la locul ei, in canal, in asta era linistitor. In ultimele saptamani auzisem ca la Venetia este aquaalta si ma gandeam cum va arata escapada noastra cu picioarele infipte in apa rece, care sa ne ajunga pana la genunghi. Dar nu a fost cazul.
Am gasit hotelul, ne-am cazat, si am dormit. Mult. Si am mai fi dormit – obloanele de la geam si ploaia de pe acoperis te indemnau la asta, dar am fi ratat micul dejun. Cu acest element de motivare, am tras niste pantaloni peste pijamale si am coborat jos ca sa ne luam traditionalul mic dejun italienesc: cappuccino/ ceai / cafea mica + fete biscolatte+ gem+nutella+ gem+miere. Si unt – era cat pe ce sa uit. Nu stiu cum rezista italienii cu chestia asta zi de zi. Nu stiu nici care e procentul persoanelor care au diabet, dar tocmai am devenit curioasa. Cica un astfel de mic dejun iti da energie. No, bine, asa o fi. Noi ne-am intors in camera si am mai dormit un pic.
Dupa amiaza, cand s-a mai potolit ploaia, am pornit in recunoastere.
Imi place ploaia. O gasesc romantica si melancolica. Si m-am bucurat de plimbarea printr-un Murano ploios. Un Murano asa cum este el in absenta turistilor dar in prezenta localnicilor. Un Murano care iti arata cum decurge viata de zi cu zi atat de aproape de o locatie ultraturistica. Un Murano care respira, care se odihneste, care asteapta Craciunul.
Un pic mai incolo, dupa o umbrela colorata, am aflat de ce in piatetele mici gasesti sculpturi din sticla care noaptea sunt iluminate. Se numeste „Natale di Vetro” (Craciunul de sticla) si imbina magia Craciunului cu magia fabricarii sticlei de Murano. Incepant cu sarbatoarea Sf Niculae (patronul fabricantilor de sticla), pentru o luna, insularii se bucura de aceste sculpturi si isi serbeaza maiestria.
Simone Cenedese, un maestru al artei sticlei, a facut sculptura aceasta:
Se numeste “Natale di luce in una cometa di vetro” (“Craciun de lumina intr-o cometa de sticla”), se gaseste in Campo Santo Stefano si a devenit simbolul insulei pentru Craciun. [Noi am vazut-o in 2008, cand a fost expusa pentru prima data, dar a placut atat de mult, cand a fost expusa si in anii ce au urmat. : )]
Se apropia seara (cea mare). Am luat vaporetto si am ajuns in Piazza San Marco, pe care am gasit-o destul de uscata. Iarasi un semn bun. In caz de maree, Piazza San Marco este unul din primele locuri din Venetia care este inundat, deoarece se afla mai jos fata de altele. E ciudat sa te gandesti ca Venetia are zone”mai inalte”, nu? : P
Am gasit hotelul destul de usor – era langa Piazza. Eram tare bucuroasa sa vad cum arata un hotel de patru stele, care in trecut a fost un palat nobiliar. Cina si festivitatea de premiere au avut loc aici
Nu stiu sa spun daca mi-a potolit curiozitatea sau mi-a starnit-o si mai mult. Un lucru e cert: mancarea a fost oribila. O-ri-bi-laaaaa! Nu ma consider o persoana mofturoasa, dar am facut un efort sa mai iau o inghitituta. Si din antreu, si din felul intai si din felul doi. Sa fi fost de vina sosul de brocoli? Nu stiu. La un moment dat a venit un peste care a fost mancabil; si mai apoi, un risotto. In rest, pas.
Noaptea, prin labirintul venetian
Am plecat de acolo tarziu, dupa multe feluri, multe discursuri, multe blitzuri, cu calendarul in mana, diploma in cealalta si cu satisfactia de a fi intrebata daca nu cumva sunt venetiana. : )
Afara, in statia de vaporetto am aflat ca utimul tocmai a plecat, urmatorul e de abia dimineata. Ta-daam!
– Si acum ce facem? Inotam?!
Era o solutie pe care o luam in calcul, dar era cumva la capatul listei.
Doua intrebari mai incolo am aflat ca exista niste vapoare care fac legatura cu Murano, trebuie doar sa ajungem in nordul Venetiei, la statia de pe Fondamenta Nuove, prin cartierul Castello („sestiere”, de fapt, caci asa zic venetienii la cartiere). Aveam punctul A (locul unde ne gaseam), aveam punctul B (locul unde trebuia sa ajungem) si intre, un labirint de stradute si canale. Challenge accepted!
Ne-am strecurat printr-o Venetie adormita si intunecata. Puteai foarte usor sa uiti anul in care te afli si sa iti imaginezi ca Dogele conduce orasul, ca evreii sunt inchisi in cartierul lor, ca maine – poimaine trebuie sa ti se intoarca navele din Orient sau ca un razboi cu otomanii este inevitabil.
Gandurile mi-au fost intrupte de un spectru. Casele din stanga si din dreapta au disparut ca in fata sa apare un zid intunecat de vreo 50 de metri. O biserica. Una din cele mai mari din Venetia – pe timp de zi. Pe timp de noapte, foarte putin luminata, mi se pare monstruos de mare si de amenintatoare. Ne aflam (de fapt, treceam foarte rapid) prin Campo Santi Giovanni e Paolo, unul din cele mai impresionante spatii deschise din Venetia (pe timp de zi). Basilica, denumita oficial Basilica dei Santi Giovanni e Paolo si neoficial si local San Zanipolo (unde „Zanipolo” e un cuvant valiza care inglobeaza numele ambilor sfinti), pe langa faptul ca este una din cele mai mari din Venetia, e si una dintre cele mai importante, multi dogi dormindu-si aici somnul de veci.
Dupa multe stanga, dreapta, stanga, dreapta, hop peste canal, stanga, dreapta, ajungem pe Fondamenta Nuove. Aici, in miez de noapte, pentru prima data mi s-a parut ca Venetia miroase. Dar a fost singura data. Din statie, undeva in zare, se zarea Insula San Michele, insula- cimitir. Un pic mai in spate trebuia sa fie Murano si camera noastra. Inca putin, uite vaporasul.
Murano: sticla, sticla si…
A doua zi a fost fara ploaie si noi ne-am plimbat ca niste englezi, cu umbrela stransa sub brat. Am intrat intr-un magazin de sticla si suveniruri din sticla ca sa descoperim ca inauntru ceva nu era in ordine. Propietarul s-a scuzat, spunand ca a avut de furca cu mareea care a intrat si a distrus tot ce se afla pe podea. A ridicat o cuvertura ca sa ne arata urmele apei pe zid – acum o saptamana pe aici fusese aquaalta. Noi eram niste norocosi: am venit in laguna in primul weekend fara maree. Si uite, aveam parte si de prima zi fara ploaie! :
Si am profitat de zi ca sa ne plimbam. Cumva, nu aveam nicio tragere de inima sa vad cum arata un atelier unde mastrii modeleaza sticla. Simteam ca nu e timpul potrivit pentru asa ceva. Vroiam sa schimb sa vad mai mult din Murano, caci aici se simte alt aer fata de Venetia.
Am vrut sa vad Muzeul Sticlei dar l–am gasit inchis. In schimb, cealalta atractie a insulei (daca lasam la o parte magazinele si sticla) este basilica Santi Maria e Donato, construita in secolul 7, reconstruita in secolul al 12-lea in stilul venetian-bizantin.
Mozaicul de pe podea este, intr-adevar, superb, dar mai mult mi-a atras atentia exteriorul basilicii si urmele lasate de apa.
Cu muzeul inchis, ne-am plimbat pana am ajuns in infundaturi, si cand am iesit din infundaturi, ne-am mai plimbat pana ni s-a facut foame. La pranz nu a fost pizza, ci paste cu scoici – delicioase, recomand daca nu va grabiti nicaieri; o sa ma ia ceva timp sa luati fiecare scoica in parte, sa o deschideti, sa luati miezul, sa luati spaghete, sa mestecati, sa mai faceti conversatie, si apoi sa repetati procedura pana cand nu mai sunt scoici si conversatia se indreapta spre „ trebuie sa ne grabim, sa prindem avionul”.
Ultimul „obiectiv turistic” vazut in Murano, chiar inainte de a ne imbarca, a fost Farul. Pe Murano s-a aflat dintotdeuna un far, chiar daca in secolele trecute a fost din lemn si a trebuit construit si reconstruit de atatea ori. In timpul Evului Mediu, in varf se aprindeau focurile care erau reflectate la mare distanta printr-un joc de oglinzi (tehnica inspirata de tehnicile romane). Farul actual este facut din marmura de Istria si e destul de tanar – are doar 100 de ani.
Imi sunt tare dragi aceste doua zile petrecute in laguna. Nu regret ca am dormit pana tarziu, ca m-am plimbat, ca m-am oprit sa admir. Pentru o curioasa care vrea sa vada cum e viata intr-un oras sufocat de turisti, cum e sa traiesti intr-o minune arhitecturala si sa poti simti (pipai) lucrurile facute de stramosii tai, primii pasi au fost facuti. Poata alta data, intr-un alt an, cu ocazia altei aniversari, o sa pot sa intru mai adanc in viata venetienilor si sa fur din mistere. Mai putin pe cel al sticlei.
