Numai cunoasterea naturii profunde a acestui sentiment ne poate salva de instabilitatea rampanta in relatii. Multe relatii, prea multe, sunt ospicii, cimitire. „Dar aceasta epidemie coplesitoare de nemultumire, de sperante desarte, de singuratati tacute nu poate nega adevarul ca iubirea, daca incepe cu piciorul drept, este nesfarsita”, spune psihiatru Antonino Tamburello.
„Nici o femeie sau barbat care traieste acel sentiment „perfect” de satisfactie, pasiune, fericire nu crede ca are o durata fixa sau are limite spatiale. Si cand suntem fericiti impreuna pentru o zi, putem fi potential fericiti impreuna pentru o viata intreaga. Tot pentru ca creierul proceseaza orice realitate prezenta sau viitoare si ne trimite feedback intern. Acest mecanism de protectie automata trebuie inlocuit cu impingeri de intretinere ulterioare, iar acestea se intreaba cum reactionam, citim si protejam pentru totdeauna prima intrare.”
Niciodata, insa, nu ne-am luptat atat de mult in experienta dragostei…
Da, astazi suntem cufundati intr-o supraabundenta de continuturi, unghiuri si perspective sentimentale fara precedent in trecut, cu efecte explozive. Pe de o parte, toate acestea ne distrage atentia: ne asteptam mereu sa intalnim pe cineva, ceva mai frumos decat ceea ce avem deja. Pe de alta parte, ne retine pentru ca deseori suntem sufocati de indoieli: „Este persoana potrivita pentru mine?”; „Cu ce ma confrunt?”; „Am inteles totul gresit?”.
Care este greseala fundamentala pe care o facem?
Dezamagirile, relatiile disfunctionale, despartirile se datoreaza in esenta faptului ca nu stim ce este de fapt a fi intr-o relatie de dragoste. Si umplem aceasta lipsa de cunostinte cu suprastructuri toxice pe care civilizatia ni le-a cusut. Intoleranta si nemultumirea generalizate nu apar atat din diferentele de gen dintre barbati si femei, cat dintr-o idee gresita, dar universala, a cuplului.
Ce inseamna?
Dragostea este un dar care vine si se naste din intalnirea dintre doua perfectiuni. Este pacat ca de multe ori nu stim sa ne recunoastem perfectiunea si asa exploatam sentimentul. Cand relatia este structurata, suntem manati de interesul dominant de a actiona asupra celuilalt in speranta zadarnica de a ne simti mai bine, de a ne simti bine, in sfarsit intelesi, intelesi. Aceasta dorinta de recunoastere, insa, distruge relatiile, deoarece daca partenerul nostru nu ne iubeste asa cum ne-am dori, ne simtim dispretuiti.
Care sunt consecintele?
Dupa o anumita perioada de timp, el/ea devine strain, defect, un dusman in ochii nostri. O persoana diferita de cand a lovit scanteia. Dar aceasta este o deformare a realitatii, ceea ce nu inseamna ca ne-am amagit sau ca avem partenerul gresit. Din doua motive: in primul rand, niciun individ nu are puterea de a satisface astfel de solicitari solicitante: linistea, bunastarea, bucuria sunt endogene, apar doar in noi. Dorintele noastre ne imping sa indraznim o versiune alternativa a partenerului nostru: ceea ce gandim, credem, bine si gresit, urat si frumos, adevarat si fals devine doar o proiectie asupra realitatii constructelor noastre mentale.
Vrem sa credem ca celalalt trebuie sa gandeasca mereu ca noi…
Da, mitul sufletului pereche pe viata rezoneaza si astazi la noi! In afara de faptul ca nimeni nu este jumatate din nimic si singuri suntem lipsiti de nimic, armonie, acel comun de analogii, asemanari, paralele, care ne-au atras atat de mult la inceput, nu trebuie sa fie un criteriu de judecata incontestabil. In caz contrar, se va deschide un decalaj de netrecut intre inainte si dupa. De fapt, afinitatea de spirit nu este o conditie imuabila (se poate intampla ca celalalt la un moment dat sa ne-o refuze pentru ca nu se simte recunoscut) si nici nu este sinonima cu iubirea impecabila. Aceasta se hraneste cu o persoana de langa noi care ajunge sa ne inteleaga si sa ne cunoasca fara bariere, cu o intelegere speciala, dar nu totala. Altfel ne atrofiam si ne inchidem intr-o simbioza asfixiata, in care unul devine estetul celuilalt. Fara evolutie.
De asemenea, ne asteptam ca viata de cuplu sa fie mereu spectaculoasa?
Sunt cei care imi spun: „Trebuie sa ma uimeasca, sa ma surprinda, sa ma entuziasmeze”. Dar acesta este un indiciu poluant si produce un risc de deteriorare care poate fi ireversibila. Partenerul nu este un furnizor de divertisment, insa mentalitatea consumerista ne-a colonizat mintea atat de mult incat ne incurajeaza sa evaluam valoarea partenerului in ceea ce priveste caracteristicile castigatoare si performantele calitative.
Si nici macar nu accepti momentele plate…
Suntem condusi de dictatura entuziasmului: totul in existenta de astazi trebuie sa fie in continua accelerare si sa se mentina la maximum. Cu exceptia faptului ca iubirea este un fosnet, nu un tunet, si pentru a o pastra trebuie sa te eliberezi de excese. Chiar si doar gandul ca sexul este intotdeauna bombastic sau ca nu faceti suficiente lucruri impreuna ridica asteptari si anxietate ca relatia nu va fi niciodata atat de demna. In dragoste, insa, trebuie sa lucrezi scazand. Pentru ca ne permite sa intelegem vibratiile, chiar si mici, pe care ni le transmite celalalt.
Si care ar trebui sa fie finalul fericit?
Sa stii sa imbine ratiunea si sentimentul. Iubirea perfecta este o caldura linistita care nu devoreaza. Cine cunoaste capcanele emotiilor prea violente si stie ca nu are nevoie de ele. Este o provocare (fara garantii) care ajuta, in momentele rele, pauza, reflectie, absenta judecatii categorice, speranta in viitor. Nu ai nevoie de planuri de atac ci doar de capacitatea de a simti si de a da valoare acelui sentiment pur, intalnirea a doua perfectiuni. L-am incercat? Inseamna ca aduce cu sine un adevar autentic. Si etern, pentru ca daca ne-a facut candva sa atingem cerul cu un deget, o poate face din nou.
