Nu stiam ca o sa am parte de munti. Nu de astfel de munti. Nu atat de aproape.
A fost o supriza foarte placuta sa stiu ca nu numai marea este la 30 km distanta de locul in care aveam sa stau cinci luni, ci si Muntii Gran Sasso, dar in cealalta directie. Ma simteam ca la o promotie!
In primele doua zile, plimbandu-ma prin oras, am vazut in capatul unei strazi, la orizont, un varf de munte, dar nu fusesem pregatita pentru ce aveam sa vad de la biroul coordonatoarei programului Erasmus: orasul undeva in vale si deasupra lui, in zare, desfaurandu-se, Gran Sasso. Parea un poster de sufragerie lipit pe geam si eu nu ma puteam dezlipi de el. Senzatia era asemanatoare cu cea pe care o ai in Busteni cand privesti Abruptul Prahovean: oare muntele asta chiar e atat de aproape?
Gran Sasso si autostrada
Prima luna mi-a fost frica sa ies din oras. Daca frica asta mi-am invins-o, am considerat ca trebuie sa se alinieze stelele ca sa ma „aventurez” pe munte. Si daca e vorba de aventura, care e cea mai buna companie? Mama! Recunosc, din nou, ca ideea de a merge pe munte nu a fost a mea, ci a ei. Era sfarsit de aprilie si se vedea bine zapada de pe cele doua varfuri principale: Corno Grande (2912 m) si Corno Piccolo (2655m). Echipament…nu prea aveam si nu aveam chef sa merg in adidasi. Ma speriau muntii astia. Sunt cei mai inalti din lantul Apeninilor – muntii care strabat peninsula italica de la nord la sud – si datorita lor am avut parte de un martie foarte ploios, caci toti norii se opreau deasupra orasului meu, in loc sa aiba cale libera pana la Roma.
Mama a venit sa-si petreaca vacanta de Paste la mine. Si a venit cu ganduri mari. A vrut sa inchirieze o masina. Am reusit sa o conving ca nu e o afacere prea buna. Pe atunci inca functionam dupa principiul „mai bine sarma in nas decat inchiriat masina”, mai ales ca nu aveam incredere in rezultatele ecuatiei „mama+masinile altora”. Practic orice se putea intampla! [Si sa speram ca nu va citi acest articol.]
A vrut sa mearga la munte. Am inceput cu obiectile – „ stii, nu stiu cum e acolo, e dificil, sunt doar doua autobuze pe zi, nu stiu cat costa, nu stiu cat facem, nu stiu ce se intampla etc”. Nimic. Sambata trebuia sa mergem la munte. Si ne-am dus. Si am luat-o si pe Oana, una din colegele mele de apartament, singura romanca (nici nu mai stiu daca a fost un caz de discriminare/xenofobie faptul ca nu le-am luat pe celelalte, dar cred ca erau ocupate cu niste italieni sau spanioli). Am luat autobuzul ala de dis-de-dimineata si am pornit in directia Prati di Tivo. Dupa 40 de km, circa o ora, o oprire de circa un minut intr-un frumos burg aflat in coastra de munte (Pietracamela) si niste rau de masina de la o porchetta, am ajuns.
Usurata am pus piciorul la cota 1450 si am privit uimita in jur. Ma aflam in parcul national Gran Sasso, in Prati di Tivo, langa un rond, si in jur puteam vedea cam 4-5 cladiri. Si atat. Si din 4-5 cladiri, 3-4 erau hoteluri. Si parea gol. Ma rog, de fapt asa si era. Mai erau cativa turisti dar nesemnificativi ca numar. In fata, drept in fata, versantul nordic al Corno Piccolo in toata splendoarea diminetii. Cateva pete de zapada si niste pasionati de ski care au gasit zapada de inceput de mai tocmai buna. No, fain asa!
Corno Piccolo vazut din Prati di Tivo
– Mergem sus?– Mergem!
Ne-am pus in telescaun si am urcat sus, sus, sus pana la 2050 m. Am comparat urcarea asta cu cea de la Predeal; am incercat sa-mi amintesc si de alte drumuri facute cu telescaunul si nu puteam pune nicaieri semnul egal. De data asta era mult mai spectaculos. Piscul se apropia din ce in ce mai mult, iar in spate, departe, dar nu foarte departe, se vedea marea!
Pe micul platou, se afla o cabanuta – bar, scarile ce duceau la Madonnina si o priveliste de 360 de grade incredibila. Parca eram intr-un balcon de unde puteam admira tot tinutul Abruzzo. Intr-acolo sunt muntii I Monti della Laga, intr-acolo e Teramo, la dreapta incepe urcarea spre Corno Piccolo (un loc preferat de alpinisti), aici se vede cum iese autostrada A24 din munte si, daca te uiti cu atentie puteai vedea orasele mici (paesi) precum Castelli sau Isola di Gran Sasso. Simteam ca am lumea la picioare!
Sanctuarul La Madonnina
Dupa ce ne-am imbatat cu peisajul, ne-am incalzit cu niste vin. Si am stat pe sezlong la soare. (In mod uimitor, mama a gasit niste sezlonguri in cabanuta si tanti barmanita a fost draguta sa ni le imprumute). Am calculat ca la ora 15.00 trebuia sa fim jos, caci la 15.30 trecea ultimul autobuz inapoi spre Teramo. Aveam timp destul sa sedem. Si cand ne-am saturat de sezut, am pornit la o mica plimbare pe platoul care o lua lin in jos. Am trecut pe langa o structura despre care se zvoneste ca ar fi fost refugiul lui Mussolini la sfarsitul Celui De-al Doilea Razboi Mondial si am tinut-o tot asa vreme de vreo jumatate de ora. Nu mai tin minte ce incaltari aveam in picioare (tenesi? bocanci? ) dar pana aici totul era ok. Mamei i-a venit in schimb ideea ca am putea sa ne luam dupa unii, si sa coboram si noi muntele, vreo 1000 de metri, ca sa ajungem la autostrada; si de acolo, om vedea noi cum ne-om intoarce in oras (!)
Oana odihnindu-se
M-am uitat lung la incaltarile mele, mi-am amintit de patanii trecute, mi-am imaginat o suta de scenarii cu ce putea sa nu mearga bine si am protestat. V-ati ciondanit vreodata cu parintii in varf de munte? Nu va recomand.
Din acest punct incolo povestea devine neinteresanta: ne-am intors, am coborat, am adormit la soare, am pierdut autobuzul, am ramas in varf de munte (vorba vine, eram la 1400 m) fara buget de dormit in statiune…
Ideea e ca acea escapada pe munte a fost ca si cum cineva si-ar fi comandat niste papanasi buni si eu as fi luat o lingurita de pofta. Mai vreau! Am coborat ca sa-mi dau seama ca ar merge o excursie de cateva zile in muntii astia. Prati di Tivo e doar poarta de access catre o lume minunata.
Si, totusi, ce-i special la muntii astia?
Aici gasesti „micul Tibet”. Este vorba de Campo Imperatore, un podis situat intre 1500 si 1900 m altitudine, lung de 20 de km si lat in unele parti de 7 km, ingradit de varfuri ce trec de 2200 m. Cat vezi cu ochii, nu gasesti cu privirea nici un arbore, doar iarba. Eventual animale la pascut. Va puteti inchipui cum e sa-l traversati pe mijloc? Eu una m-as simti ca o furnica intr-un platou dar trebuie sa merg sa vad daca chiar asta e senzatia. : ) Corno Grande – daca vrei sa te catari pe cel mai inalt varf din peninsula italica. Totusi, cei care au trecut prin asta spun ca accesul e dificil si calitatea rocii nu rasplateste efortul celui care se incumeta sa ajunga la 2900 m. Prima ascensiune documentata a avut loc in 1573 de catre un bolognez, Francesco De Marchi, care odata ajuns sus consemneaza: ”Cine va ajunge in varful lui Corno Monte va avea impresia ca merge deasupra norilor.” Sec, dar nu trebuie sa ai asteptari foarte mari de la un inginer extenuat. Putea sa spuna, in schimb, ca se pot vedea atat Adriatica (40 km departare) cat si Marea Tireniana (12 km departare), daca e senin. Corno Piccolo – nu are inaltimele si panoramele fratelui sau, dar roca ce-l alcatuieste este mult mai potrivita pentru alpinism si escalada – apropo, tanjesti dupa un perete vertical? Itinerariile sunt de dificultate medie sau mare, dar efortul este raspaltit din plin. Ghetarul Calderone – cel mai sudic ghetar din Europa. Se gaseste pe partea nordica, umbrit de doua creste ale lui Corno Grande. Este foarte sensibil la schimabarile climaterice si la poluare si e posibil sa dispara pana in 2020. Deci, grosso modo, au mai ramas 9 ani pentru a-l vedea, a-l pipai si a striga: „este”. Zona muntilor Gran Sasso este una de intalnire intre nord si sud: aici numeroase specii mediteraneene ating limita lor nordica si numeroase specii artico-alpine ating limita lor sudica. Se gasesc de toate!
Corno Grande si Corno Piccolo
Ce poti face?
Ski. De exemplu, in Prati di Tivo exista 9 partii: 2 de incepatori, 2 de intermediari, 4 de avansati si una de experti. Cele de intermediari sunt cele mai lungi: 11 km; cea de experti (partie neagra) are doar un km lungime. Exista instalatie de telescaun si de teleski. Depinde insa de facilitatile pe care doresti sa le ai. Aici poti skia mai netulburat. Zona se afla in partea de nord, zapada dureaza mai mult timp. Mountain Bike. Exista un bike park, lung de 4 km, care incepe in apropierea punctului La Madonnina, la cota 2007, si se termina la 1465 m. Cicloturism. Poti face turul parcului Gran Sasso in bicicleta. Ca grad de dificultate, majoritatea traseelor sunt medii, medii spre dificile, dar exista cel putin unul cu grad mic de dificultate. Ca lungime, media e undeva pe la 60 km. Trekking. Muntii astia au fost umblati de nevoie, pentru transhumanta, inca din Antichitate. Pastorii trebuiau sa aiba si abilitati de alpinisti pentru a supravietui si zilnic parcurgeau distante foarte mari. Azi se pot urmari asa numitele „autostrazi ale pastorilor” (tratturi). Majoritatea traseelor de trekking sunt pentru experti (EE), adica necesita antrenament, conditie fizica, experienta in ambient montan; dureaza 7-8 ore, au o diferenta de nivel intre 1200 si 1700 m si lungimi de pana la 20 km. Alpinism/catarare. Cele trei feluri principale sunt: Corno Grande, Corno Piccolo si un ghetar.
La ski
Li se mai spun „Dolomitii din Abruzzo” pentru ca aici au gasit culoarea Dolomitilor si acelasi tip de roca. Romanii ii numeau Muntii Ombilicului, datorita pozitionarii centrale in peninsula. In Evul Mediu s-a numit Monte Corno (Muntele Cornului) si denumirea era folosita fie pentru a desemna varful Crono Grande, fie pentru a desemna tot masivul. Numele de „Gran Sasso” (Marea Piatra) i-a fost dat, cel mai probabil, in perioada Renasterii, cand scriitorii se refera la acest masiv ca fiind „Sasso d’Italia”. (Piatra Italiei).
Concluzii?
Trebuie sa-mi gasesc o pereche de bocanci buni, niste tovarasi, sa pastrez cateva zile in vara lui 2012 pentru Gran Sasso si sa ma decid care rute de trekking o sa le fac. Caci asta vreau: drumetii, mai ales prin Campo Imperatore. Ceva imi spune ca o sa merite. A,da, si pana atunci trebuie sa ma antrenez, caci Bucegii sunt mic copil pe langa acest masiv.
Disclaimer: Acest articol poate fi luat ca pe o razbunare personala la adresa Alexandrei. Mi-a facut atata pofta cu articolele ei despre trasee montane incat acum simt nevoia sa-i starnesc si eu ei dorinte, framantari si doruri. Alexandra, asta este cu dedicatie. Sa-mi spui cand luam biletele de avion.
