Mă numesc Ana și, dacă mi-ai fi spus acum un an că o să ajung să scriu povestea asta cu un zâmbet sincer pe față, probabil aș fi râs amar. Foarte amar. Pentru că în urmă cu un an, îmi pierdusem locul de muncă și, odată cu el, o mare parte din încrederea în mine.
Am lucrat aproape cinci ani într-o multinațională ca asistent manager. Nu era jobul visurilor mele, dar era stabil, plătit decent și aveam impresia că fac parte dintr-o echipă serioasă și unita. Într-o zi random, am fost chemată la o ședință „scurtă”, în care mi s-a spus că „restructurările sunt inevitabile, că AI, că și iarăși că…”. Două minute. Atât a durat să pierd tot ce construisem în ani.
Primele zile au fost un amestec ciudat de panică și speranță. Mi-am spus că o să-mi găsesc repede altceva., că doar sunt fată isteață. Am deschis LinkedIn, am actualizat CV-ul, am început să aplic peste tot pe unde știam. Trece o săptămână și deja am depus zeci de aplicații. Mai trece una și iar una și încă una. Nimic. Nimeni nu mă sună. Încep să cred că am o problemă cu emailul. Trec luni de zile, eu deja aplic la orice, chiar și pe site-urile unde se vând telefoane și apartamente dar au și secțiune de angajări. Nimic. Cred ca am depus până la final sute de aplicații și nu exagerez.
Răspunsuri? Două-trei.
Interviuri? Câteva, dar majoritatea erau complet diferite de ce scria în anunțuri. Unul era pentru un „asistent” care trebuia, de fapt, să facă vânzări la rece pentru nu știu ce sistem de fitness. Altul – pentru o companie care oferea „bonusuri” în produse, nu în bani.
Și asta dacă îți făceai planul. Altele erau chiar dubioase dubioase rău.
Dar partea cea mai grea nu a fost lipsa ofertelor. A fost tăcerea. Ghosting-ul. Aplică iar și iar, dă mesaj după mesaj… și nimeni să nu îți răspundă? Dar chiar nimeni? Mi se părea că trăeisc într-o glumă porastă de-a lui Teo.
Îți pierzi răbdarea, apoi speranța. Apoi începi să te întrebi dacă mai ai tu vreo valoare.
„De ce nu pui un anunț tu?”
După câteva luni în care rutina mea era un amestec de căutări, refuzuri și seri în care plângeam pe canapea, o prietenă mi-a spus ceva care mi s-a părut, sincer, absurd: „De ce nu pui tu un anunț? Pe 8ore.ro poți să te listezi ca și candidat.”
Am râs. „Cine o să mă caute pe mine? Eu sunt doar o fată care a lucrat într-o corporație, nu un freelancer.”
Dar ea a insistat. Mi-a arătat cum funcționează platforma, cât de simplu e și, într-un moment de impuls, am zis: „Hai, ce pot pierde?”. Mi-am scris anunțul: scurt, sincer, fără floricele – cine sunt, ce experiență am și ce fel de mediu caut. Am plătit cei 8 lei și… am închis laptopul. Ce mai sunt 8 lei în ziua de azi. Maxim doi covrigi la Luca, sau un covrig și o apă de la Mega.
Nu aveam așteptări. Doar o mică speranță, ascunsă bine.
„Bună, Ana. Am văzut anunțul tău.”
După trei zile, am primit un email de la o firmă mică din București. Nu aveau anunț pe LinkedIn, nici pe platformele mari. Patronul mi-a spus că a intrat pe 8ore.ro întâmplător, că a dat peste anunțul meu și a simțit că s-ar potrivi perfect.
Am mers la interviu. Era o firmă mică, cu un birou modest, dar atmosfera… caldă. Oamenii zâmbeau. Nimeni nu vorbea peste tine.
Am fost angajată după o săptămână. Pe un post aproape identic cu cel de dinainte, adică asistent manager. Doar că, de data asta, salariul era ceva mai mare, aveam un program flexibil și un șef care chiar ascultă, nu doar urlă directive.
Din haos, într-un loc unde contează omul
Nu exagerez când spun că 8ore.ro mi-a schimbat viața.
Nu pentru că „mi-a oferit un job”, ci pentru că m-a ajutat să fiu văzută.
Acolo, anunțul meu nu s-a pierdut printre mii de CV-uri standard.
Nu am fost doar „aplicantul 153”. Am fost Ana – o persoană reală, cu un parcurs real.
Și știi ce e cel mai frumos? Acum, când privesc înapoi, sunt recunoscătoare că am fost concediată. Pentru că altfel nu aș fi avut curajul să ies dintr-un mediu toxic, unde valoarea mea era măsurată în tabele și KPI-uri absurde de cele mai multe ori.
Acum lucrez într-un loc unde pot respira. Unde pot spune „nu știu” fără frică. Unde simt ca am și eu parte de puțin respect.
Dacă ești și tu acolo unde eram eu…
Știu cât de greu e. Știu cum e să te simți invizibilă, să aștepți un răspuns care nu vine niciodată, să crezi că poate nu ești suficient de bună.
Dar vreau să îți spun ceva din suflet: EȘTI!. Poate doar nu te cauți în locul potrivit.
Dacă simți că ai încercat tot și nimic nu merge, încearcă și tu varianta care, pentru mine, a fost ultima speranță — și s-a transformat într-un nou început. Poate ai noroc, ca mine. Poate nu.
Intră pe site și publică un anunț de candidat. Scrie cine ești, ce știi să faci și ce cauți. Lasă platforma să-ți aducă oameni care chiar te văd.
Eu sunt dovada că, uneori, un pas mic, un simplu anunț chiar poate schimba totul. Și că după sute de uși închise, uneori e suficientă o fereastră deschisă ca să-ți recapeți lumina.
PS: Daca se vor face angajări la noi la firmă, eu știu deja unde să merg să postez anunțul. Că doar nu mă voi duce la cei pentru care nu eram altceva decât o cifră nice într-un tabel.
